Satul copilăriei mele

Bunelul, s-a stins din viaţă în vara anului '98, bunica, după maxim 2 săptămîni, n-au rezistat mult unul fără altul. De atunci, cu fiecare an ce trece, merg din ce în ce mai rar în satul copilăriei mele.
Astăzi nu rămînem pe noapte. Pereţii sunt reci, unica amintire caldă rămîne a fi o poză pe perete, care însă doare. Cîndva camera era plină, şi eram 8, 2 mici, şi nimeni din noi 6 nu avea riduri sau peri suri, iar viaţa le era frumoasă.
Cireşul din spatele şopronului nu mai este la fel de impunător, o fi îmbătrînit şi el odată cu mine. Cîndva pînă în vîrf era cale lungă, iar etajul 100 era un simplu concept.
Vecini noi... În sat se circulă cu automobile, lumea votează pentru M. L. şi bea la bar. Cîndva de autobomile ne despărţea 40 minute de mers pe jos, iar pe pervaz erau 3-4 ediţii de Săptămîna şi fiecare avea ulciorul său de vin.
Acum se ascultă manele sau estradă rusească, cîndva era Sulac.
În sat nu mai stă nici un verişor. Moş X: "Am făcut mulţi să-mi fie aproape, dar iată din 10, au rămas alături (ref. Moldova) doar 2."
Caruselul nu mai e, şi nici cei cu care m-am învîrtit, rîpa nu mai pare aşa înfricoşătoare, iar gardurile au împietrit.
Vecinul scoate apă din fîntînă cu o pompă electrică... Iar eu, cîndva, cu greu aduceam o căldare cu apă...
Cîndva totul părea aşa frumos, iar acum atît de imposibil şi dureros.
Satul copilăriei mele a murit odată cu buneii mei....